Din când în când îmi revine în gând misterul originii cuvântului „apă”. Este pasiunea mea pentru etimologie, pasiune născută doar din curiozitatea de a afla cât mai multe despre ce a fost la început. Nu am o formare profesională în acest sens, nu fac alteceva decât să pun cap la cap informaţii din dicţionare, din diferite limbi.

Poate aţi mai auzit de „ciudăţenia” conţinută în literele cuvântului „apă”. O să descriu pe scurt: litera „A” este prima literă din alfabet, litera numărul 1; „P” este a 16-a literă din alfabet. Bun, şi ce dacă? Aici apre o interesantă legătură cu formula chimică a apei: H2O. Molecula de apă este formată din 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen, mai poate fi notată şi HOH. Nucleul atomului de hidrogen conţine o singură particulă, un proton iar nucleul atomului de oxigen conţine 16 particule, 8 protoni şi 8 neutroni. Iată o similitudine între primul element al sistemului periodic, hidrogenul (H) cu prima literă din alfabet „A” şi între elementul cu număr atomic de masă 16, oxigenul (O) şi a 16-a literă din alfabet, litera „P”. Pe lângă similituinea numerelor, este foarte interesantă poziţionarea literelor conform formulei chimice.

APA -> HOH -> H2O

Unii vor spune: “O coincidenţă interesantă…”. Pe aceştia ştiu că i-am pierdut dar pentru cei cărora am reuşit să le stârnesc curiozitatea, o să continui cu câteva idei vizavi de originea cuvântului românesc „apă”.

Se ştie că oficial originea cuvântului „apă” este atribuită cuvântului latin „aqua”, se presupune că în evoluţia limbii române, grupul „qu” s-a transformat în „p”. E atât de bine când ai o explicaţie clară şi poţi trage o concluzie, dar ce ne facem când elementul neaşteptat apare? În India, am avut surpriza să aud într-o mantră străveche, în sanscrită, cuvântul „apo”, mai tarziu am aflat ca aceasta este forma de plural, la singular fiind “apa”! Latina şi sanscrita au avut o evoluţie separată, paralelă, din ceea ce se presupune a fi o limbă originară unică, latina s-a dezvoltat în vest, sanscrita în est, ambele având un punct de plecare presupus undeva în zona Mării Negre. Deci de unde până unde „apa” în sanscrită?

În concluzie îndrăznesc să întreb care cuvânt a evoluat din care de fapt? Dar mai ales îndrăznesc să pun câteva întrebări care clatină puţin ceea ce am fost învăţaţi până acum:

Prima întrebare este legată de acea civilizaţie originară: Era o civilizaţie foarte avansată care avea cunoştinţe temeinice de chimie? Putem să facem oare o legătură cu miturile civilizaţiilor dispărute?

A doua este legată de misterioasa dispariţie a limbii dace. Cum poate fi ştearsă o limbă de pe faţa pământului în 100 de ani? Dar dacă limba dacilor era de fapt tot o limbă aparţinând familiei limbilor indo-europene, apropiată latinei cu care a fuzionat extrem de uşor? Este posibil să se fi păstrat în română forma originară a cuvântului „apă”?

Iar a treia este legată de modelul atomic actual. Cu ceva timp în urmă, un prieten, Ade Zephyr, menţiona că este posibil ca modelul atomic actual şi sistemul periodic al elementelor să fie puţin eronate, işi bazează afirmaţiile pe un studiu susţinut. Există ipoteza conform căreia atomul ar trebui interpretat conform numarului total de particule neutre, considerând că un electron şi un proton formeză de fapt un neutron. În sistemul actual, accentul se pune pe numărul de elecroni. În ceea ce priveşte oxigenul nu am pomenit de 8 electroni ci de 16 particule. Cele două sisteme nu se contrazic neapărat, este doar o diferenţă de abordare. De aici se naşte şi întrebarea: Avem de a face cu o formulă chimică a apei scrisă conform acestui model alternativ?

Pentru cei care au tras deja concluzia că bat câmpii mai precizez că aceste ipoteze nu sunt deloc originale, nu imi aparţin. Sunt ipoteze consacrate, însoţite de studii şi argumente. Nu am emis aceste teorii în baza exemplului cu „apa” ci mai degrabă acest exemplu reprezintă un argument în plus în susţinerea acestora. Aici regăsim doar câteva elemente pe care le-am pus în comun şi sunt tare curios să aflu ce credeţi voi despre toate astea.

Acum câteva zile mi-am oprit privirea cu nostalgie pe un teanc de discuri de vinil. Vecinii renovează şi le-au scos în curte. Am început să mă uit, rând pe rând, la coperţile cu colţuri tocite. Mi-au amintit ceva, ceva parcă demult uitat. E acum atât de uşor să faci un playlist cu sute de piese. Poţi avea aproape ce muzică vrei, dar parcă lipseşte ceva. Discurile acelea vechi imi păreau atât de preţiaose, nu le-aş putea compara niciodată cu câteva fişiere mp3. Discurile de vinil sunt autentice. Când vezi unul vechi de 20 sau 30 de ani te face să te întrebi „Câte din astea mai există?”. Acasă mai aveam şi eu câteva şi din când în când ma gândeam că mi-ar plăcea să le reascult. Am sunat la doamna Stoicescu, am întrebat-o şi aşa am plecat fericit cu un braţ de discuri. Cum acum aveam ceva discuri, mi-am cumpărat urgent şi un pick-up. Eram foarte curios să reaud, să compar. Am auzit de multe ori spunându-se că discul de vinil e mai bun. Ceva există, nu pot afirma cu fermitate dacă din punct de vedere tehnic e mai bun sau nu. Pot spune însă că sunetul vinilului îmi e mai aproape de inimă. E „ceva” în acel sunet, ceva cald care te face să-l iubeşti. Unii spun că vinilul are o „distorsiune” specifică iar ceea ce fanii vinil iubesc de fapt, este acea distorsiune cu care s-au obişnuit. Posibil, dar eu nu aş numi-o distorsiune :). Nu am mai ascultat muzică de pe vinil de peste 10 ani şi după experienţa digitală din această perioadă, îmi place totuşi mai mult. Motive probabil sunt mai multe. Piesele recente vin cu o masterizare exagerată, rar regăsim naturaleţea pieselor de pe discurile vechi. Apoi marea dispută a modalităţii de stocare a informaţiei. Sunetul se propagă „analog” prin aer şi tot analog este recepţionat de urechea noastră. De la CD încoace a început era digitală. Sunetul este transformat într-un lung şir de 0 şi 1 şi apoi stocat. Practic informaţia continuă analogică este împărţită şi se reţine digital informaţia din loc în loc, le-am putea numi instantanee. Cu cât aceste „instantanee” sunt mai dese, cu atât calitatea sunetului digital este mai bună. Calitatea CD-ului este de 44100 instantanee/secundă, cu valori pe 16 biţi, fiecare instantaneu poate fi convertit într-una din cele 65536 de valori posibile, adică destul am putea spune. Teoretic există suficientă informaţie încât urechea să nu perceapă diferenţa. Pe discurile de vinil, analogice, există mult mai multă informaţie decât pe CD dar adepţii digitalului susţin că este inutilă pentru că oricum nu o putem auzi. Totuşi eu aş avea o mică rezervă în a afirma că a nu o auzi este similar cu a nu o percepe. Oricum, această dispută între digital şi analog poate continua la infinit. Cert este că de câteva zile ascult cu plăcere sunetul acela dulce al muzicii vechi de pe discuri de vinil şi parcă nu mă pot desprinde. În momentul ăsta nici nu vreau să aud de CD, mp3, Ipod, iTunes sau Winamp.

Visul de a merge în India. Pământ încărcat de contraste, mister, spiritualitate. O călătorie aproape prin esenţă iniţiatică sau cel puţin asta e imaginea pe care ne-o creem de aici, din confortul unei civilizaţii occidentale, despre o lume îndepărtată şi diferită. Suntem în secolul XXI, secolul informaţiei, urmaşul secolului XX supranumit şi secolul vitezei, definiţii date perioadei pe care o trecem dar care reflectă realitatea doar pentru o mică parte a omenirii. Vorbesc de secole pentru ca fără să vrei, o călătorie în India nu este doar o călătorie de câteva mii de kilometrii ci şi o călătorie în timp. Nu mi-a trebuit mult să mă hotărăsc, cand a venit momentul am luat decizia şi am cumpărat biletele de avion. Să nu mă intrebaţi de bani, nu îi aveam, nu ştiam exact de unde îi fac rost, ştiam doar că vreau să fac această călătorie posibilă. Fără să ne interesăm prea mult, am ajus pe 15 aprilie, ne-am întors pe 20 mai. A fost puţin cam mult, aşa am simţit. Am prins vârful verii tropicale, încă două săptămâni şi prindeam şi musonul. Musonul aduce cu sine ploaie de dimineaţă până seară, timp de 4 luni. Cum o călătorie în India fără spiritualitate ar fi fost incompletă, principala destinaţie a reprezentat-o centrul de meditaţie Sahaja Yoga din Belapur - Mumbai. Aici plănuiam să stăm 3 săptămâni, dar din motive subiective am redus perioada la o săptămână şi jumătate. Am fost apoi prin Mumbai (noua denumire a Bombay-ului), o săptămână la Ganapatipule (un complex aparţinând Sahaja Yoga la ocean), apoi încă o săptămână în Goa.

Tendinţa de exagerare şi extremele sunt la tot pasul în India. Vizavi de Mall copii goi se joacă în praf, magazine impovizate în magherniţe, localuri selecte în care îngheţi de la aerul condiţionat, maşini scumpe cu aspect neîngrijit, camioane excesiv colorate şi decorate, construcţii inestetice, temple împodobite, poze cu nenumăraţi „Guru”, oameni gălăgioşi, claxoane care sună neîncetat, sărăcie, cerşători, bijuterii, frizerii la tot pasul.

Drumuri prin India

Mâncarea este foarte diversificată, foarte bună, poate în unele cazuri excesiv gătită iar combinaţiile de alimente mai îndrăzneţe, dar oricum nu am avut nici un fel de probleme cu mâncarea. Singura plângere ar fi că uneori este extrem de condimentată. Hainele şi ţesăturile sunt pe un tărâm al abundenţei, în majoritate intră în zona a ceea ce noi considerăm chici dar din punct de vedere al diversităţii nimic de zis. Sucurile de fructe se găsesc peste tot şi foarte ieftine. Termenul de “igienico-sanitar” nu există acolo deci dacă vrei să te bucuri de diversitatea ofertei de sucuri de fructe să nu te întrebi prea mult cum au fost facute. Sucul din trestie de zahăr este un deliciu la un preţ de 0.1 EUR.

Şocant în India este lipsa de valoare a individului. Lipsa de respect pentru oameni, lipsa de respect pentru ei însuşi te loveşte la tot pasul. O societate în care ai impresia ca omul nu valoreaza nimic. Parcă ideologile sunt mai importante si uneori am avut impresia că şi o maşină este mai importantă. Acest lucru se manifesta aproape la orice nivel. Un exemplu ar fi nebunia din mijloacele de transport în care oamenii erau duşi în condiţii de neexplicat. Am fost iar uimiţi cum un individ foarte gălăgios îndesa oamenii într-un microbuz precum cartofii, şi mai şocant, aceştia nu aveau nimic de zis. Schelele la clădirile în construcţie erau făcute din bambus, mai bine zis din câte un singur băţ de bambus pe care mucitorii stateau în echilibru. Noi spuneam în glumă ca e mai ieftin dacă mai alunecă câte unul de pe bambus decât sa construiască o schelă mai solidă, dar mă intreb dacă chiar e glumă şi nu realitatea. Probabil de trenurile indiene aţi mai auzit, nu mai comentez nimic de clasa a IIa la care nici nu am îndrăznit să ne urcăm. Vagoanele de dormit ale unui tren express pentru care oamenii işi cumpăraseră bilete cu o luna înainte, erau nişte rafturi acoperite cu muşama murdară pe care dormeau fără aşternuturi. Şpaga sau bacşişul (au şi ei acelaşi termen) sunt OK, aşa am ajuns la vagonul de dormit şi nu la clasa a IIa. Timpul este fără valoare şi el, trenurile, autobuzele şi mare parte din indieni nu ajung niciodată la timp. Dăcă autobuzul a întârziat mai bine de o oră şi întrebi îngrijorat când vine, îţi vor raspunde că „vine…”, iar despre tren se zice ca mai întârzie şi 6 ore, noi am aşteptat doar o ora şi jumătate. Sărăcie la limită, case care seamănă cu un morman de gunoi. Oameni care trăiesc doar datorită climei calde. Mi-e greu să cuprind în cuvinte, e ceva ce pluteşte la tot pasul, în felul în care se poartă oamenii unii cu alţii, în felul în care acceptă ceea ce trăiesc. În tradiţii care sunt mai presus de voinţa oamenilor, căsătoriile aranjate sunt încă o practică curentă, oamenii se împart în caste şi valoarea lor e socotită în funcţie de nivelul lor social.

Şi când simţi că e prea mult, te poţi duce în Mall, într-o oază de civilizaţie. Trebuie să treci prin filtrele de securitate, detector de metale, control in bagaje. Un film poate fi o idee, biletele se cumpără de afară, se stă la coadă în soare. Din nou filtre de securitate, detector de metale, control în bagaje dar i-am zis gardianului că tot noi suntem, ne-a ţinut minte. La ultimul etaj se verifică biletele după care alt filtru de securitate, detector de metale, control în bagaje. În sală e frig, e o senzaţie buna după căldura de afară, pentru mine era bine, dar dacă eşti genul mai friguros nu e prea placut. Înainte de film se cântă imnul naţional, la jumătatea filmului pauză 15 minute.

În India, cu toate regulile ei sociale rigide, nu prea ai să vezi manifestări de afecţiune în cupluri. Când spun cupluri mă refer la oameni căsătoriţi, de altă variantă nici nu se pune problema. În toată călătoria noastră am văzut doar un cuplu ţinându-se de mână şi asta era în Goa, zonă turistică. În contrast cu asta este ciudat să vezi pe stradă băieţi care se ţin de mâna, sau se ţin în braţe. Nu este nimic cu conotaţie sexuală aşa cum noi, civilizaţia occidentală, am fost obişnuiţi să gândim. Ei sunt foarte puri în manifestări, la ei nu e nimic ciudat ca doi băieţi care sunt prieteni, să se ţină de mână aşa cum pentru noi nu este ciudat ca două fete bune prietene să se ţină de mână. Bărbaţii în vârstă păstrează obiceiul şi la mare se distrează la malul apei între ei. Stiu ca nu e frumos să râzi de oameni, dar pe mine m-a distrat.

Dacă intrii intr-o cabină care are un robinet şi o găleată, prima senzaţie e că nu ai nimerit unde trebuie, dar e OK, acela e duşul…

Claxonul e rege. Dacă ai un claxon bun ai şanse în traficul din India. Sunetul oraşului este un zumzet continuu de claxoane. Nu se opresc niciodată. Claxonul se foloseşte în loc de semnal, pentru avertizare în depăsiri (cel din faţă poate schimba oricând direcţia fără avertizare), se foloseşte pentru a goni pietonii amatori de aventuri pe trecerea de pietori, pentru a anula culoarea roşie a semaforului. Regulile de circulaţie sunt ceva teoretic, singura regulă e „Claxonează!”.

Yoga sau religie? Mai demult am citit undeva că atunci când nu ştii exact sensul unui cuvânt cel mai bine este să te uiţi în dicţionar. Lucrul ăsta mi-a format un obicei bun. Pentru ca vizavi de aceste cuvinte se fac multe confuzii şi asocieri greşite, m-am uitat şi mai departe de dicţionar, la originea cuvintelor. Yoga vine din sanscrită şi se traduce prin „uniune”. Religie vine din latină „religare” şi înseamnă, la o traducere mot a mot, „a relega” sau „a reuni”. Latina şi sanscrita sunt limbile din care au derivat multe din limbile „indo-europene” moderne şi care provin dintr-o limbă veche, unică, numită generic de către oamenii de ştiinţă „proto indo-europeană”. Dacă avem o origine comună, se poate vorbi şi de rădăcini spirituale comune? Există oare legături între zeităţile europene antice şi zeităţile indiene? Există legături între creştinism şi cultura indiană? Sunt o mulţime de întrebări pe care mulţi dintre noi le au. Pentru mine au venit şi răspunsuri şi revelaţii, nu cele la care mă aşteptam, cu totul altele. Atunci când arunci o privire dintr-un alt punct de vedere, te face să te mai gândeşti. Elemente pe care nu le înţelegi alături de lucruri care completează ceea ce ai ştiut până atunci. Meditaţia este o rugăciune în tăcere prin care te opreşti o clipă pentru a primi iubirea lui Dumnezeu. Parcă ştiam asta de acasă dar parcă o ştiu mai bine primind-o şi din altă parte. Ar exista multe definiţii dar o prefer pe asta. Însă cu cât te implici mai adânc te simţi învăluit de dogmă, lucru care mă sperie şi apoi mă îndepărtează. Dogma îmi pare o barieră periculoasă pentru civilizaţia vestică, senzaţia este mult amplificată într-o civilizaţie cu un ritualism exagerat, cum este cea indiană. Oricum acesta este un subiect lung, nu mai insist acum. Închei doar prin definiţia dogmei: DÓGMĂ, dogme, s.f. 1. Învăţătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepţii ei, care nu poate fi supusă criticii şi nu admite obiecţii. (sursa: DEX).

Aici sunt ideile generale, bineînteles foarte subiective. De povestit mai e mult. Întrebări sunt şi ele încă multe. Ceea ce am găsit însă în toată nebunia de acolo, e ceva ce mi-e greu să descriu, un soi de puritate pe care ei luptă să o păstreze. Pare foarte exagerat felul în care o fac dar cu siguranţă avem de învăţat.

(Atle poze din India pe Flickr)

Modeling clay again. He is not so chill like the other two because he is a warrior.

This is another drawing about sharing.

Because I have the tendency to draw more mechanical stuff, this drawing was the moment of beginning to draw something different, more organic. I’ll let you figure out what kind of tree it is :).

A new model made from ceramic modeling clay and painted with acrylic paint. Don’t ask why two wells in the front and just one in the back. All Terrain Vehicle, Motorcycle, Toy but I say it is their vehicle :).

Model din pastă ceramică şi pictat cu acrilice. Nu întrebaţi de ce are două roţi în faţă şi doar una în spate. Vehicol tot-teren, motocicletă, jucărie şi aş zice ca le aparţine :).

It may look like a smashing robot but I assure you that it is a kind one. If you don’t believe me you may take a look at that flower that it is wearing. Have you ever seen a robot that likes flowers? If not, please do not offend my robot. If you’ve thought that it is a bad one, please appologize now!
The ideea o the smashing robot came when I took this picture of a crane in a harbour.

“It is not flesh and blood but the heart which makes us fathers and sons.” - Johann Schiller

Modeling clay is so fine. This is how they came up. Two little friends together since then on my shelf. The dog is a little bit overbaked because I forgot it in the oven but it is still a nice dog. I like to watch them from time to time, they are so chill..

Cleiul de modelat este extraordinar. Aşa au apărut cei doi. Doi prieteni micuţi care stau de atunci pe raftul meu. Căţelul l-am uitat mai mult în cuptor la procesul de întărire al ceiului, dar totuşi este un căţel bun. Îmi place să-i privesc din când în când, sunt aşa liniştiţi..

Some useless technique.

What may lead to extinction?

Two islands some time ago. Together now because they like same shape of window.